Folosul pădurilor românești în preajma anului 1900

Nevoia de a proteja pădurile nu este o găselniță a actualității, ci ea a fost dezbătută și în trecut. În jurul anului 1900, în Transilvania sau în România, existau voci care încercau să aducă în atenția locuitorilor problema defrișărilor, cu toate reacțiile secundare pe care acestea le pot aduce asupra spațiului geografic și, implicit, asupra oamenilor care locuiesc acolo. Ziarele vremii nu oferă o imagine completă asupra cunoștințelor pe care le aveau cei de atunci cu privire la folosul pădurilor, dar diferite articole relevă mai multe aspecte referitoare la această temă. 

Subiectul defrișărilor era, de exemplu, de actualitate și în 1887. Autorul unui articol subliniază lipsa de judecată și modul hulpav în care proprietarii de păduri înțelegeau să renunțe la această avere:

„la noi în țară din nenorocire nici până astăzi încă nu am încetat cu exploatarea barbară a pădurilor, și nu ne-am convins de nemărginita valoare a lor; […] Astăzi sunt foarte rare moșiile cu păduri mari pe ele, și acele puține ce mai există sunt în ajunul distrugerii sub loviturile nemiloasei securi.” (1)

Folosul pădurilor pentru reglarea circuitului natural al apei

După cum era de așteptat, atunci când se atingea subiectul privitor la folosul pădurilor, de cele mai multe ori pădurea se înțelegea ca loc de exploatare a materialului lemnos necesar construcțiilor și încălzirii. Totuși:

„pădurile aduc multe și mari foloase. Întâi ne dau lemnul trebuincios la foc şi clădit, apoi lemnul pentru multele lucruri de folos. Lumea mai totdeauna numai atât înțelege din folosul pădurilor. Pădurile însă e știut că atrag spre ele norii de departe și așa cruță seceta câmpiilor din apropierea lor; tot spre ele atrag însă și ploile cele mari. Și la munte şi în pădure o ploaie chiar mare, nu e stricătoare, ca la câmpie. Dar unde au tăiat oamenii pădurile, suferă de secetă. — Tocmai fiindcă au tăiat pădurile mai suferă și de alte pagube: de rupturi, de păraie cari nu se pot folosi la nimic, și de pățania de a fugi locul.” (2) 

Seceta dă mari bătăi de cap și astăzi, ducând înspre pagube de neimaginat, care ating multe capitole ale vieții. În mod direct sau indirect, în urma secetei sunt afectate culturile agricole, animalele, economia și comerțul, viața omului pe de-a întregul. Omul anilor 1900 înțelegea că defrișările sunt cele care duc la apariția secetei.

„Mulțime de dealuri sunt goale, fără de a aduce vreun folos. Țărmurile râurilor, în mare parte, încă sunt lipsite de tufe și arbori. Chiar și munții, în unele locuri, au devenit pleșuvi. De aici apoi urmează o mulțime de rele mari pentru economie, căci s’a adeverit că în lipsă de păduri se întâmplă multă secetă, iar ploile, când se și abat, vin în mod neregulat, adesea ca potopuri, spălând coastele dealurilor și munților și ducând cu sine bolovani și tot ce află în cale, pricinuind în chipul acesta pagube multe și mari economiei.” (3) 

Folosul pădurilor românești – ameliorarea efectelor climatice 

Deși subiectul schimbărilor climatice nu făcea parte din arsenalul activiștilor de atunci, totuși unele mecanisme care influențau temperatura erau atent observate și puse în legătură cu prezența sau lipsa pădurilor.  De exemplu, înainte de 1900 se menționa că:

„Provinciile cu posiţiunea plecată spre amiază și acoperite spre miazănoapte cu păduri au o temperatură mai plăcută, care influențează mai cu folos asupra vegetaţiunei decât provinciile cari sunt acoperite de păduri spre amiază și plecate spre miazănoapte. Provinciile cari au păduri spre apus, mai puțin sunt expuse decât altele tempestelor, ploilor torențiale și grindinei!; aceasta pentru că stratul de aer des ce se formează d’asupra pădurilor din vaporii acestora, oprește norii şi tăindu’i în mersul lor, le întoarce direcția către miazănoapte sau amiază […]” (1) 

Orice acțiune dusă la extremă nu poate aduce rezultate favorabile. Același lucru se întâmplă și în cazul tăierii pădurilor. Fiindcă acestea îndeplinesc și rol de protecție împotriva vânturilor, lipsa lor cauzează uscăciune și secetă.

„Negreșit că nu puteam lăsa în ființă atâtea păduri imense care în prezent nu ne aduceau venituri; cu toate acestea, căutăm să recunoaștem că am mers atât de departe în această direcţiune încât în unele localități s’au stârpit pădurile cu totul. Sunt, cu toate acestea, în țara noastră și întinderi imense unde nu se află nici un copaciu; astfel este imensa câmpie a Bărăganului pe care o străbați ore întregi fără ca să zărești un mărăcine. În partea locului sătenii sunt nevoiți a arde băligar uscat de cu vară. În această parte a țării ca și în altele se simte neapărată trebuință de a forma păduri sau de a dreptul prin semănături, sau prin plantaţiune. Înființarea pădurilor în asemenea localități pe lângă alte foloase ce va aduce va contribui și la îndulcirea climei servind ca o perdea contra vânturilor ce vin despre Dunăre.” (4)

Folosul pădurilor pentru calitatea solului și agricultură

Dacă se știa despre modul în care pădurile influențează clima și buna circulare a apei în natură trebuie să fi existat cunoștințe și despre legătura dintre ele și calitatea solului. În această ultimă categorie includem și alunecările de teren.

„Ploaia ar surpa stânci din munți și dealuri și ar umple totul de jos de pietriș […]; ar sparge drumurile spre munte; ar strica pășunatul în tot locul. Așa pădurea face ca ploaia de la munte să cadă de pe frunză pe frunză, să alunece încet printre frunze şi rădăcini, și așa coborând domol spre șes să nu aducă bolovani şi pietriș păgubitor, care să înece roadele oamenilor. — Pe urmă tot pădurea domolește foarte mult dogoreala, fiindcă pădurile dau aer răcoros și sănătos, pe care vânturile apoi îl inhibă cu cel răvășitor de la câmpie.” (2)

Omul întretăierii veacurilor XIX și XX știa că solul are nevoie să fie protejat de razele directe ale soarelui. Nouă, celor de astăzi, ni se pare că societatea secolului XXI este cu mult înaintea celei de acum 100 de ani. Așa să fie? Iată ce se spunea într-o publicație românească din 1887:

„La păduri însă nu putem întrebuința arăturile și trebue să recurgem la un alt mijloc pentru a menține apa în teren. Acest mijloc consistă în a micșora evaporația apei, ținând solul adăpostit de razele directe ale soarelui prin acoperișul format de crăci şi de frunze. Oricine intră în o pădure, unde acoperișul este complect, adică unde razele soarelui nu ajung până la sol, poate observa uşor că chiar în timpuri de secetă terenul unei asemenea păduri este jilav. Acesta ne arată că acolo apa necesară plantelor este menținută şi că vegetația nu este jignită nici chiar când e secetă. De această stare trebue să căutăm a ne apropia dacă nu o putem obține complectă.” (5) 

Acest mecanism de protejare a solului, fragil în fața omului hulpav, dar atât de eficient și binefăcător pentru echilibrul natural se află și astăzi amenințat de pofta omului după îmbogățire. Este adevărat că în trecut pădurile se tăiau și pentru a satisface nevoia de hrană a populației ce creștea accentuat. Astăzi avem la îndemână informații ce demonstrează că hrana poate fi cultivată optim doar incluzând în proces efectele benefice ale pădurilor.

„Desființarea pădurilor a adus și aduce mari nenorociri. Prin rărirea sau desființarea pădurilor, ploile ce cad de pe munți, nemaiîntâlnind nicio piedică, tîrăsc pămîntul în vale, dislocă pietrele din munți, care cad în vale și acoperă locurile de muncă, transformându-le în locuri neproductive. Nu este păcat de munca ce au depus, de banii ce s-au cheltuit ca să se transforme locurile pietroase în locuri de cultură, când, din cauza desființării pădurilor fără nicio socoteală, apele din ploi, nemaiîntâlnind nicio piedică, pot să care pământul în vale transformând, cum am zis, locurile de muncă în terenuri neproductive?” (6)

Ideea este continuată și într-un articol din 1929, care evidențiază necesitatea pădurilor în vederea unui proces agricol optim.

„S’a dovedit ştiinţificeşte că dacă 25% din câmpie are păduri, agricultura poate produce de 3-4 ori mai mult, decât dacă ar fi toată câmpia ocupată de agricultură. În regiunile agricole, unde nu s’a păstrat această proporție, solul este uscat, ploile nu cad la timp. Cele mai mari secete le avem în Basarabia, unde procentul de păduri este de 4%, cum şi în județele: Ialomița, Brăila, Dolj etc. În acest scop trebue să luăm o serie de măsuri, printre care enumerăm: 

1. Împădurirea tuturor terenurilor neproductive; 
2. Plantarea zonei șoselelor; 
3. Demarcarea semnelor de notare, prin arbori; 
4. Împădurirea a 1/4 din suprafața terenurilor dată spre folosință școlilor și bisericilor; 
5. Împădurirea zonelor C. F. R. expuse înzăpezirilor; 
6. Crearea așa-ziselor «loturi demonstrative forestiere». 

Vom asista în chipul acesta la: 

1. Mărirea producțiunei lemnului într-o regiune lipsită complect de acest element indispensabil vieții. 
2. Îndulcirea climei și abundența ploilor.” (7)

Probabil că lista care demonstrează felul în care oamenii anilor 1900 înțelegeau folosul pădurilor poate continua. Crâmpeiele prezentate aici nu reprezintă obiectul unui studiu exhaustiv, ci demonstrează că în urmă cu mai bine de 100 de ani românii înțelegeau importanța pădurilor și necesitatea protejării lor. Însă fragmentele dovedesc și că, acum aproape 150 de ani, pădurile erau tăiate nechibzuit. Se pare că resursele au fost tare bogate din moment ce încă nu s-au epuizat. De asemenea, trebuie să fi existat și oameni înțelepți, a căror acțiuni au diminuat din efectul nefast al defrișărilor. Deținând aceste informații, suntem în cunoștință de cauză. Cum vom proceda în viitor? 

Bibliografie: 

(1) Kovalski, Stanislas; Călăuză pentru vânzătorii și cumpărătorii de fonduri rurale;  Economia Națională – Revista intereselor economice române; 26 octombrie 1887, anul 11, nr. 42, p. 1000 – 1002; 

(2) Folosul pădurilor; Lumina Satelor; 16 august 1925, anul 4, nr. 34, p. 4; 

(3) Folosul pădurilor; Foaia Poporului, 31 octombrie 1897, anul 5, nr. 43, p. 509; 

(4) Cultura pădurilor; Economia Națională – Revista intereselor economice române; 24 martie 1886, anul 10, nr. 12, p. 273; 

(5) T. P.; O practică greșită în îngrijirea pădurilor; Economia Națională – Revista intereselor economice române; 27 aprilie 1887, anul 11, nr. 17, p. 397;

(6) Băicoianu, N., Cu privire la proprietățile moșnenilor; Neamul Românesc, 4 februarie 1913, anul 8, nr. 9-11, p. 152;

(7) Mel., C., Ofensiva agricolă. Necesitatea pădurilor; Curentul, 27 februarie 1929, București, anul 2, nr. 402, p. 3;